Imi placeau diminetile. Mai ales cele de vara, cu lumina care se revarsa prin perdele si-mi desena peretii. Acum ma ridic din pat si las o parte acolo, zacand, strigand niste brate care nu mai stiu, sau nu mai vor sa cuprinda. Imi privesc ochii, mainile, umerii, si-ar fi usor daca s-ar fi sfarsit, dar au ramas atatea lucruri de facut si mult mai multe ne-ntrebate. Ei n-am sa i le permit, iar eu…eu sunt prea mandra. 
Stiam ca drumul ma va duce si aici, c-am sa urasc sa ma trezesc stiind ca n-am sa te vad. C-am sa urasc drumul de piatra pe care ma conduceai, banca pe care-o latra cainii, fatarnicia ta, lasitatea, cuplurile zambitoare, fotografiile, geamanul slab care inca mai crede. Stii?.. atunci cand aud o chitara ma gandesc la tine..oare pana cand?
Va urma cautarea. Am sa caut vinovati, si-am sa te caut in altii. Intr-un sfarsit, va veni nepasarea, iar diminetile nimicite, parerile de brate si cuvintele, se vor fi stins.
If death meant just leaving the stage long enough to change costume and come back as a new character...Would you slow down? Or speed up?
noiembrie 1st, 2011 at 7:46+00:00Noi
imi place cum scrii, am citit articolul cu mult interes
noiembrie 2nd, 2011 at 7:46+00:00Noi
Iti multumesc pentru apreciere Ioana